Dragi vamaioţi,
Nu contează câţi am mai rămas, pe unde ne aflăm, pe unde lucram (înghesuiţi în vreun birou, în spatele unei tarabe, monitor, tejghele sau parbriz, pe şantier sau într-o mansardă), cât ne-am schimbat, cât am îmbătrânit, dacă ne mai pasă, dacă suntem împăcaţi cu noi, dacă mai vrem, dacă mai visăm...
Contează însă să ne amintim. Trebuie sa ne amintim!
Vă mai amintiţi cum veneam noi cu trenul, cu rucsacuri uriaşe în spate, cum "norocoşii" veneau cu Dacii sau Oltcit-uri, Trabant sau "broscuţă"? Cum ne umflam de omlete, hamsii şi conserve aduse de acasă? Cum beam bere la halbă, cum ascultam casete cu rock la acele casetofoane de plastic cu baterii?
Acum reveniţi în prezent şi spuneţi-mi ce cauta ăştia acum în Vamă cu Jeep-uri din ce în ce mai mari, cu neoane, boxe la maşină de ştie toată plaja ce house ascultă ei, care se cazează cu rezervări la vile şi hoteluri, mănâncă la terase de fiţe, fumează Davidoff, beau Corona sau Leffe şi stau la plaja doar pe şezlonguri de plastic?
De câte bancomate, supermarket-uri, terase fiţoase şi şaormării are nevoie Vama?
Vă mai amintiţi cum veneam în Vamă de dragul discuţiilor, de dragul muzicii rock, de dragul literaturii, al culturii adevărate? (Spre deosebire de toate prostiile cu care nişte idioţi împânzesc internetul în ziua de azi!)
Beam, fumam, râdeam, dar mai presus de toate ceva ne lega, eram o comunitate subînţeleasă, ne cunoşteam fără sa ne ştim, împrieteniţi pentru o zi, pentru ca apoi să nu ne mai vedem, poate, niciodată...
Amintiţi-vă cum visam şi ne lăsam visaţi în triste sau nostalgie, în mister sau iubire, cum făceam teorii, construiam scenarii, reclădeam universul, imaginam utopii, cum povesteam, cum ascultam, cum ne complăceam în crize existenţiale, familiare, de dragoste, cum iubeam focul şi marea care mereu erau acolo sa ne aline, sa ne încânte?
Acum toţi se cred vamaioţi. Puţini, adevăraţi şi culţi am fost, mulţi şi snobi au apărut!
Mai ţineţi minte pletele şi bretoanele noastre? Bocancii rupţi pe cine ştie ce munte? Tricourile ponosite cu cranii, chitare, trandafiri sau înscrisuri gotice? Blugii rupţi în care dormeam şi cu care intram şi în apă? Cămăşile în carouri cu mânecile tăiate? Brelocurile metalice, medalioanele cu cu dragoni, cranii înlănţuite? Şepcile şi rucsacurile de blugi pe care scriam Megadeath, Metallica, Led Zeppelin, Iris, Manowar sau Anthrax?
Acum spuneţi-mi din nou: ce caută ăştia acum în Vamă în şlapi de firmă, pantofi fără ciorap, maieuri cu paiete, cămăşi roz cu mâneci flamenco? Cu lanţuri de aur la gât, ghiuluri pe degete, unghii lăcuite şi frizuri ciudate?
Vă mai amintiţi cum ne împrieteneam în câteva secunde sau ne despărţeam duşmani de moarte în urma unor discuţii despre Cobain, Vedder, Ozzy sau Gillan? Când încercam să alegem intre Hendrix şi Clapton, intre Slayer şi Sepultura, intre "Child in time" şi "Stairway to heaven"?
Vama a îmbătrânit, dragilor... a îmbătrânit urât, or ea nu trebuia să îmbătrânească deloc! Vama nu mai poate fi salvată. Nu mai e o plajă, este o groapă. Un bâlci populat de ciudaţi şi snobi urbani, toţi ambalaţi într-o mizerie artificială de un brand pervertit. Vama nu mai e un sat, e un "Vama Veche Park". Esenţa ei era un spirit al naturalului, o cultură a prieteniei, o atitudine anti-sistem. Acum totul e contrafăcut, copiază rudimentarul cu un design rustic-boem, o slabă umbră a tot ce a fost odată, iar atitudinea anti-sistem a devenit un meal la McDonalds. Hazna consumeristă. Unii spun ca astea sunt timpurile, ca nu dispare ci se transforma. Intr-o afacere. La un moment dat asa m-am gândit şi eu, recunosc. Ipocrizie.
După o agonie de câţiva ani, Vama Veche a murit. Asta e adevărul. Trebuie îngropată. După cum cineva spunea odată, trebuie sa adunăm tot şi să ardem. Sa dispară gunoiul urban, nisipul să nu mai fie pătat de ketchup, udat de Red Bull, răscolit de roţile ATV-urilor, iradiat de neoanele de sub Jeep-urile nesimţite duduind a house. Îngropaţi Vama Veche, ii datorăm asta. Asa cum a fost ea, cu bune şi rele, dar măcar sinceră, curată şi adevărată.
